-Mami, vreau  afară să mă joc Haide să ieşim!

-Nu pot puiule la ora asta. Soarele este prea puternic pentru mine! Îmi pare rău! , şi încă  nu a venit vara, îmi spun în gând.

Şi nu doar că îmi pare rău, dar frustrarea şi ciuda mi se transformă în lacrimi, cărora nu le dau drumul să se rostogolească pe obraji, să se regăsească  apoi într-o mare lacrimă formată sub bărbie , care va cădea jos ca şi cum aş da cu suferinţa de pământ. Nu, nu, suferinţa rămâne  la mine să-mi amintească tot timpul, mai ales când e soare afară şi-mi vine să fac aroganţa de a mă scălda  în razele lui, motivele pentru care am ajuns în situaţia asta şi „de ce-ul” pentru care mai trăiesc. Eu ştiu foarte bine  că boala mi-a fost piedica salvatoare când era cât pe ce să calc în hăul urâciunii umane, aşa că nu am cum să dau de pământ cu suferinţa primită la pachet odată cu ea pentru că aş uita şi de cadourile ( valorile) primite în acelaşi pachet. În primul rând am simţit  fizic puterea clipei, care poate face diferenţa între viaţă şi moarte sau care poate schimba dramatic  un  destin şi cu  care îţi este imposibil să te lupţi, neexistând această şansă. Deci, fiţi foarte atenţi la ce lăsaţi pe mâine! 

 Nu că  nu aş fi  ştiut, dar cumva am înţeles, cu o oarecare înfrigurare, ceea ce ştiam: faptul că sănătatea este comoara pe care ştim cel mai bine cum să o irosim şi este foarte greu, cel mai adesea imposibil, să o recuperăm în  totalitate. Iar regretele sunt pe de o parte inutile căci nu mai poţi schimba trecutul, iar pe de altă parte sunt esenţiale pentru  a avea mai multă grijă de tine pe viitor. Nu uitaţi: dormiţi, mâncaţi, iertaţi şi iertaţi-vă, fiţi recunoscători pentru ce aveţi ( întotdeauna e loc de mai rău ), ieşiţi în natură, credeţi în miracole şi aveţi răbdare să vă trăiţi viaţa şi să vi se îndeplinească dorinţele, nu mai alergaţi  cu atâta  zădărnicie spre un viitor posibil sau probabil ( am zis asta ca să  vă reamintesc de Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi).

Vedeţi voi, o doamnă , de care nu ne prea place, este alături de noi încă de când suntem concepuţi: Teama. Şi este foarte insistentă în a se împrieteni cu noi! Iar gloria ei este maximă când am fost seceraţi de o boală, de o tragedie, de o nenorocire. Atunci când am aflat că am melanom mi-a fost foarte uşor să mă las curpinsă în braţele ei, care nu erau deloc liniştitoare, calde şi moi, din contră, erau drumul cel mai drept către deznădejde şi lipsa oricărei dorinţe de a lupta. Credinţa că Dumnezeu nu îţi dă mai mult decât poţi duce m-a ajutat să mai pun văl peste  strălucirea  temerii. Am vrut să neg teama, dar negarea a ceea ce există reprezintă o mare piedică în a accepta ceea ce ţi se întâmplă, a merge mai departe în mod conştient, responsabil şi cu sens. Negarea e doar un mod de a te autodistruge. Ceea ce te întăreşte este acceptarea tuturor emoţiilor bune şi rele prin care treci , a gândurilor şi  a năzuinţelor pe care  le ai şi care, uneori, ca să fiu sinceră, îţi frig inima pentru că intervine nenorocita de teamă lăsând loc îndoielii că ţi se vor îndeplini vreodată. Prietenia cu doamna Teamă este soluţia spre echilibru sufletesc. Ne este teamă de boală, de ce vom lăsa în urmă, dar avem dreptul şi datoria să ne brodăm şi de acum înainte florile preferate, într-adevăr , pe o pânză a cărei dimensiune şi formă s-au schimbat în mod nefericit.

Adaptarea la o schimbare dramatică în viaţa noastră începe cu lipsă de chef şi amânare. Mă rog, nu o fi  aşa la toată lumea. Eu vă spun cum e la mine.  Am tot zis că îmi voi  căuta din timp haine speciale de vară, astfel încât să fiu acoperită din cap până în picioare şi să  nu leşin de cald, umbrelă cu protecţie UV pentru plajă şi grădină, creme speciale. Ei bine, nu am făcut nimic până acum şi de când au venit zilele călduroase şi Felix vrea afară, stau şi mă rotesc în jurul cozii sperând să-mi pice din cer bluze, rochii, pălării, creme, ochelari. Probabil şi amânarea asta vine tot din teamă şi poate dintr-un refuz inconştient că eu am ceva şi trebuie să fug de soare.

Îmi place soarele, îmi place lumina dar de acum va trebui să le admir din umbră. Hm, oare umbra mea se va simţi mai singură de acum, trădată, părăsită? O tipă, diagnosticată cu melanom a purtat la un interviu un tricou care pe faţă avea desenat un soare şi scria  I love Sun, iar pe spatele tricoului scria Too Much Love Will Kill You. Asta înseamnă să ştii beneficiile umorului în cazul unei boli, dar şi limitele până la care ai voie să ajungi.  Mai râdem, mai glumim, dar eu  tot îl voi  ruga pe Adi să îmi facă o bluză cu  suport de umbrele, devenind astfel o doamna cu  umbrelă la cap.

Îmi pare rău, Soare, că mă tem de tine, că nu ştiu dacă vreau să fie mai multe zile senine sau mai multe ploioase. Îmi pare rău pentru toţi oamenii pe care îi laşi reci. căci stau la umbra ta. Dar ştii ce, Soare? Azi, când stăteam la umbră cu Felix şi ascultam cântul păsărelelor, al guguştiucilor, al tuturor păsărilor ce  se  făceaua auzite pe acolo, şi ne uitam la copacii înfloriţi, la sutele de păpădii ce înnobilau banalitatea ierbii, am avut impresia că din umbră se vede  mai clar lumea pe care tu o luminezi. Am realizat şi am simţit că dacă  aleg să văd frumosul exprimat prin oameni şi natură, atunci mi se umple inima de…ceva cald. Deci, e tot alegerea noastră dacă tu încă ne mai laşi reci, pe noi, cei care fugim de tine.

Viaţa înseamnă clipe care ne transformă continuu şi modul în care alegem să le acceptăm şi să le trăim  este cheia către sensul propriei existenţe.

Acestea  fiind spuse, să fie Soare  şi Ploaie, să fie Lumină şi Umbră, căci doar cu una din ele firul de iarbă nu creşte şi aduceţi-vă aminte că firul de iarbă înseamnă Renaştere, înseamnă Viaţă!

V-am pupat pe pălărie!

 

Sursa foto:aici