Când bate miezul nopții și Felix are energie de parcă abia s-a trezit, se întâmplă ca de la oboseală și din dipserarea de a-l face să stea măcar în pat și nu prin toată casa să îmi vină idei de inventat povești, gen: Felix, hai să inventăm o poveste, vrei?  Eu spun o frază și tu continui povestea cu ce-ți vine ție în cap ,da? Daaa! răspunde copilul entuziasmat. Sunt sigură că Felix nu a înțeles ce trebuie să facă, dar , să vă spun drept am fost surpinsă:

F: Hai, mami, spune povestea!

M: ….ăăăăă….ăăăă….a fost odată, ca niciodată o steluță care a picat din cer jos, pe pământ…într-o pădure cu mulți, mulți brazi….

F: A venit câinele și a dus-o la el acasă….

M: Casa câinelui era de fapt o cușculiță foarte, foarte întunecoasă. Dar când a pus câinele steluța în cușcă, toată cușca s-a luminat. Abia acum vedea și câinele cum este în căsuța lui. Și, ce crezi că vede câinele în cușcă?

F: Un șarpe!

M: Oiiii! Dar ce făcea un șarpe în cușca câinelui?

F: Șarpele îl înghite pe câine!

M: Auci!

F: Și pe steluță!

Mie deja îmi pieriseră toate ideile și nu puteam gândi nimic. Așa că mi s-a părut mai ușor să-i pun întrebări:

M: Și apoi ce face șarpele?

F: Se duce duce la un brad și se urcă sus, sus și acolo….poc! îl mănâncă o  bufniță!

M: Pe șarpe? O bufniță a mâncat șarpele? O bufniță a băgat tot șarpele ăla în gură? – sinceră să fiu, m-a luat prin surprindere acest eveniment nefericit

F: Daaaa! Pe tot l-a băgat în gură!

M: Cum arată o bufniță care a mâncat un șarpe?

F: Nu știu, cum?

M: Bufnița s-a făcut lungă, lungă, are în vârf un cap maaaaaare cu ochii  bulbucați și în partea de jos are ditamai tălpile. E cam caraghioasă!

Felix râde și mă roagă să mai spun. Dar eu încerc să-l fentez:

M: Hai să ne culcăm că e trecut de 12 noaptea. Continuăm mâine în drum spre grădiniță.

F: Maaaaamiiii, dar haaaai, mai spune, te rooooog!

M: Felix, cum face bufnița?

F: Bu-hu-hu!

M: Dar după ce mănâncă un  șarpe știi cum face?

F: Nu!

M: Shuu- shuu- shuu!

Oameni buni, mi-a ieșit atât de amuzant shu-shu-shu-ul ăsta că nu doar Felix a râs de s-a prăpădit, dar și eu.  Cu atât mai mult cu cât aveam în minte imaginea  bufniței lungane.

M: Acum hai, spune tu  ce se întâmplă mai departe

F: Bufnița vomită șarpele! Și acum poate să facă iar bu-hu-huu!

M: Yak!

F: Da, mami, dar să știi că șarpele trăia!

M: Hait! Ce miracol!

F: Și câinele și steluța trăiau!

M: Du-te măăă! Unde trăiau ? În burta șarpelui?

F: Daaaa! Că șarpele i-a înghițit cu  totul!

M: Și ce e de făcut ca să-i scoatem și pe ei din burta șarpelui?

F: Păi…nu e nici o problemă asta! Că…că… șarpele îl râgâie pe câine și…apoi râgâie și steluța

M: Oi, Doamne! Ce bine e când totul se termină cu bine! Acum, că toți sunt teferi și nevătămați, pleacă fiecare la locul lui să se culce.

Ideea era că animalele se culcă, deci ne culcăm și noi. Dar mi-am dat seama că am inventat o poveste din care nu aveam nimic de învățat. Așa că  am continuat.

M: Dar, steluța îi oprește: Hei, prieteni, vă rog, nu plecați! Casa e tocmai sus pe cer și sunt tare tristă că nu am cum să ajung singură acolo, nu știu cum! Vă rog să mă ajutați, căci surorile mele mă așteaptă sus pe cer să luminăm împreună. Eu, aici pe pământ nu pot lumina. 

-Dar cum putem să te ajutăm noi?  Se întreabă animăluțele îngrijorate. Noi nu putem zbura!

-Știu eu, spune bufnița! Vom construi o scară până la cer!

Animăluțele au fost tare fericite că s-a găsit o soluție. Așa că, s-au pus pe treabă: șarpele cu bufnița aduceau lemne, iar steluța cu câinele construiau scara. Și au construit, și au  construit , din când în când o  ridicau dar tot nu ajungea la cer. Când au  văzut că treaba nu merge au vrut să renunțe. Steluța era tare amărâtă. Nu mai spera la nimic. Prietenii nu o puteau lăsa așa. S-au pus iarăși la sfat. Pe cine să  cheme în ajutor? Spune tu, Felix.

F: Pe Răducu!

M: Dar Răducu este doar un copiluț mic! Cum va putea el să ajute steluța?

F:..Păi..păi Răducu este un Răduc cu  aripi! Si Răducii cu aripi pot zbura! Răducu ăsta cu aripi o ia pe steluță pe aripi și o aruncă pe cer.

M: Uaaaa, ce frumos! Ia uită-te sus pe cer. Vezi steluța aia care strălucește cel mai tare? E steluța noastră!

F: Daaaa, o văd!

Și amândoi ne uităm pe tavan. Vă dați seama că nu m-aș fi dat jos din pat să caut stele pe cer nici de m-ar fi pișcat cineva cu  ceară.

F: Dar de ce strălucește cel mai tare?

M: Pentru că este fericită că este din nou pe cer, acolo unde îi este locul. Uite, ea acum le mulțumește  prietenilor că au ajutat-o să ajungă pe cer: se stinge și se aprinde. Prietenii o văd și îi fac cu mâna. Apoi fiecare pleacă la casa lui să se culce: câinele se duce în cușcă și se face covrig, șarpele se ascunde într-un morman de frunze, iar bufnița se urcă pe cea mai înaltă creangă de pe cel mai înalt brad din pădure. Acum e rândul nostru să ne culcăm.

Ne-am culcat, slavă cerului. Nici nu am închis bine ochii că  a și sunat ceasul să mă trezesc. Ah, viață!

Trebuie să vă spun că în drum spre grădiniță Felix a dorit să continuăm povestea. Așa am aflat că Răducu cel înaripat locuia la Polul Nord, unde avea o căsuță mică și albă. Răcise tare și prietenii s-au hotărât să se ducă la el să îi facă ceai cu miere și lămăie. Dar pentru că nu  știau drumul bine, steluța s-a oferit să îi ajute, acum venise rândul ei să-și ajute prietenii: ea va lumina sus pe cer, iar  ei trebuie să-i urmărească lumina. Uite așa au ajuns la casa lui Răducu. I-au făcut ceai cu multă miere și puțină zeamă de lămâie și Răducu s-a făcut bine instant…și am ajuns la grădiniță. Yeeey! Mai bine citesc povești decât să inventez. Totuși, mi se pare un exercițiu bun pentru  Felix: i se dezvoltă imaginația și învață despre pritenie și bunătate.

Dar, nenicule, când l-am luat de la grădiniță a zis să continuăm povestea, care s-a întins și în următoarea dimineață.  Așadar,  am aflat că prietenii l-au rugat pe Răducu să vină cu ei, să nu mai stea singur la Polul Nord că e singur și dacă răcește nu are cine să aibă grijă de el. Au decis că vor construi o casă a lor în care fiecare va avea camera lui. Răducu a fost de acord și au pornit-o toți 5 spre casă. Dar drumul spre casă a fost cu multe peripeții și miracole: au întâlnit un arici jerpelit pe care l-au  hrănit cu ultima lor bucățică de pâine și au primit în schimb un ac magic și o sacoșă plină cu mâncare; au întâlnit apoi o vulpe tristă, care plângea de mama focului că  rămăsese fără coadă. Cu ajutorul acului magic primit de la arici, vulpea s-a pricopsit cu o  coadă nouă frumoasă și stufoasă. Drept mulțumire, vulpea le-a dat un smoc din părul ei, un smoc magic pe care ei să-l folosească la nevoie, atunci când le este teamă și au nevoie de mult curaj. Tot ce trebuie să facă e să sufle de 3 ori peste smocul de păr și să spună: Vulpe, ia-ne teama și dă-ne curajul!

Dragii mei , aici s-a încheiat povestea. Nu am mai apucat să o continuăm. Una peste alta, îndrum părinții să le citească mult copiilor și să-i pună din când , în când să inventeze mici povestioare. Pentru un părinte obosit, care adoarme în timp ce vorbește,  e tare greu să facă asta dacă nu are ceva înclinații sau nu citește multe povești din care să se inspire. O poveste inventată presupune  o bună colaborare cu copilul tău, o amintire faină, distracție și, dacă ești priceput, faci și ceva terapie cu el, mai afli una, alta despre dorințele lui, temerile lui și frământările lui.

Seri magice în familie vă doresc! Și drumuri spre grădiniță pline de voie bună și creativitate! Nu uitați să împodobiți mintea copiilor cu mai multe povești și mai puține telefoane și televizoare. Ăsta e un sfat pe care mi-l dau mie în primul rând, căci sunt departe de mama care aș  vrea să fiu.

Acum, vreau să mă inspirați voi pe mine: ce povești preferate au copiii vostri?

Sursa foto:aici