Lumina sfântă-  o lumină ce se încăpățânează de peste 2000 de ani să ne conștientizeze deșertăciunea lucrurilor lumești, rolul nostru pe pământ și o veșnicie la care merită să  aspiri și pentru care să lupți atâta timp cât nimeni nu a demonstrat cum că nu are exista.

Cei mai mulți, cu mine în frunte, sting flacăra sfântă cum au intrat în casă sau lasă lumânarea să ardă pănă la capăt și…atât. Lumânarea se stinge, iar  noi ne vedem de ale noastre cu bune și cu rele uitând că avem în noi o lumină  vindecătoare de ură, invidie, deznădejde, mândrie, nesaț. Nu ne dăm seama că primim această lumină , în primul rând, ca să ne vedem pe noi înşine mai bine. Să ne vedem aşa cum suntem de fapt, aşa cum suntem creați,: buni, blânzi, iertători, „împrăştietori” de iubire. Avem lumina asta pentru a ne linişti sufletul iertând, iubind şi aşteptând cu răbdare  şi fără deznădejde să vedem folosul greutăților prin care trecem. Apoi, avem lumina asta în noi pentru a fi fereastră luminată  pentru cei care sunt rătăciți în întunericul pădurii şi caută disperați marginea acesteia.

Off, de-am şti să păstrăm în noi lumina asta şi de a o folosi! De am avea tăria să răspundem răului cu bine, de a-i ierta pe cei care ne-au aruncat în brațe buchete întregi de trandafiri cu spini, nemaiputându-ne bucura de frumusețea şi  parfumul florilor, ci doar simții durerea spinilor!

De ne-am aduce aminte că nimeni nu se naşte rău şi am înțelege că şi celălalt are o cruce în spate care, deşi  seamănă perfect cu a noastră, poate e mai grea şi apăsarea pe care o simte pe umeri e mai greu de suportat şi necesită mai mult efort pentru a nu se prăbuşi istovit la pământ!

De-am fi conştienți că putințele noastre sunt de ordin divin, poate am împreuna mai des palmele în dreptul buzelor pentru a aduce mulțumiri şi a cere iertare, şi ne-am ridica privirea spre cer pentru a-i vedea neînceputul şi nesfârşitul ştiind, astfel, că nu are cum ca după moarte să fie…nimic!

Lumina sfântă e despre reînvierea omului bun din noi. A omului care se simte fericit atunci când ajută, îndrumă, iartă, îmbrățişează, şterge lacrimi, aduce zâmbete pe chipuri înnegurate, încălzeşte la piept  trupuri tremurând de teamă şi spaimă, pune o mână caldă şi protectoare pe creştetul copiilor, a omului care nu judecă limitele fizice, psihice şi culturale ale semenilor lui.

Lupta de a menține aprinsă flacăra lumânării când abia țin piept furtunii îmi dă de multe ori daună totală şi ajung să arunc lumânarea cât colo şi să capăt nişte puteri malefice îndreptând astfel vijelia către cei de lângă mine care nu ştiu ce tren, ce trăznet i-a lovit. E o luptă continuă, căci vântul parcă bate tot timpul, uneori mai uşor, alteori parcă e turbat. Uneori reuşesc să nu arunc lumânarea cât colo, ci să fug cu ea într-un loc ferit până se potoleşte vântul. Un loc ferit e uneori puterea de a nu spune cuvinte grele cuiva, sau de a-mi înnăbuşi dorința de a mă răzbuna prin mici răutăți la adresa cuiva care mi-a stricat o fericire, o dorință, un plan; alteori  e un telefon către mama , sau o îmbrățişare de la copiluțul meu; uneori găsesc refugiu în vorbe bune pe care mi le spun mie însămi. Un loc ferit e un loc în care mă liniştesc şi din care ies cu gânduri mai bune.

Sper că ati avut un Paşte liniştit şi că veți păstra în suflet şi pe chip luminile bucuriei!

Sursa foto: Aici