Hăul dintre „boala este într-un stadiu prea incipient” și ” ne pare rău, nu se mai poate face nimic”

– Sunteți bine, nu aveți nimic !

-Dar mă simt rău, am simptomele x și y și z…

-Nu înțelegeți că toate analizele sunt bune? Este doar o formă incipientă a bolii. În stadiul ăsta nu vă putem da un tratament. Mai așteptăm și vedem apoi!

Vă sună cunoscut? Întâmplător în cazul de față este vorba de boala autoimună Hashimoto, dar din ce am constatat în jurul meu de când mă preocupă problema sănătății, scenariul și modul de a trata pacientul sunt aceleași, indiferent de afecțiune. Numele medicului de asemenea este irelevant, al instituției medicale și mai puțin. În ultimii ani m-am perindat pe la mai mulți doctori și prin diferite spitale, de stat sau private. Cu toții au avut aceeași replică: este prea devreme să tratăm, mai așteptați! Iar dacă îndrăznești să întrebi cu o voce umilă: „Și cu simptomele mele cum rămâne ?“, te alegi la modul sigur cu o trimitre la neurolog.

Pe orice om de bun simț și cu o educație minimă, o astfel de reacție are darul de a îl lăsa cu niște ochi cât cepele și cu gura transformată pe loc într-o invitație largă pentru toate muștele din încăpere. Asta ca să nu spun că este stupefiantă de-a dreptul, v-ati prins. În traducere liberă, ți se spune: Ia du-te tu frumușel acasă și așteaptă cuminte să se agraveze și apoi o să facem ce știm noi mai bine, îndopăm cu pastile sau operăm. Bineînțeles, asta dacă nu cumva între timp lucrurile deja au devenit de-a dreptul grave, moment în care se ajunge direct la reacția nr. 2: „ne pare rău, nu mai putem face nimic, boala pe care o aveți este incurabilă“…

Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic cu medicii în sine, unii dintre ei chiar sunt oameni și profesioniști valoroși. În același timp sunt recunoscătoare divinității că „am scăpat ușor“, pentru că lucrurile ar fi putut fi mult mai complicate. Însă nu mă pot împăca cu această atitudine de delăsare, mai ales în contextul în care hei, trăim în secolul 21 și se știe că anumite schimbări în dietă, în stilul de viață pot ameliora simptomele în orice boală cronică (considerată incurabilă)!!! Pacientul se poate bucura astfel de o mai bună calitate a vieții, ceea ce pot confirma cu mâna pe inimă întrucât am experimentat-o si pe propia-mi piele. În multe cazuri, implemetarea acestor schimbări poate chiar reversa boala la un stadiu mai puțin grav, sau uneori chiar complet.

Și atunci de ce nu ni se spun aceste lucruri? De ce doctorii în marea lor majoritate nu fac un minim efort să deschidă ochii pacienților asupra responsabilității pe care o au față de propria lor sănătate? În contextul în care devine tot mai clar pentru toata lumea că medicamentele NU reprezintă o soluție (în afara cazurilor de criză, evident), ci doar suprimă simptomele? Practic îți pun corpul pe „mute“ – boala e tot acolo, doar că nu mai strigă la tine sau nu o mai auzi… De ce trebuie să aflăm „de pe net“ că da, sunt lucruri pe care le putem face ca să ne fie mai bine, mai ales atunci când descoperim o afecțiune într-un stadiu incipient? Întărirea imunității de exemplu, grija față de alimentație, sport, corectarea anumitor carențe nutriționale pot fi de mare ajutor, Dar bineințeles, ce drept ai tu, un neica-nimeni, să vii la doctor, Zeul suprem, deținătorul adevărului absolut, și să aduci în discuție „chestii aflate de pe net“ ? Ce aroganță să-ți pese de tine însuți! Ca și cum nu ar fi vorba despre corpul tău, ci despre… Turnul Eiffel !?

De aceea va întreb și pe voi: este doar problema mea, sau ceva e complet în neregulă cu acest mod de a raționa și de a relaționa? Este oare ceva fundamental greșit în modul în care acești oameni, repet, adesea indiscutabil valoroși, sunt trainuiți și formați? Și cum rămâne cu prevenția?, mă întreb ca un cetățean turmentat (dacă nu știați, problemele cu tiroida chiar pot da senzația de confuzie, ceață pe creier… turmentare în toată regula). De ce ni se spune tot timpul să prevenim, să depistăm boala din timp, dacă atunci când ai norocul să o faci, nu ți se oferă nicio variantă de tratament  sau ameliorare?! Adulții ca adulții, însă n-aș vrea să fiu în pielea unui părinte al cărui copil să fie captiv în absurditatea unei astfel de situații…

În loc de concluzie

Poate ca a sosit momentul să recunoaștem prăpastia din comunicarea dintre medic și pacient, marele elefant din cameră. Să facem exercițiul empatiei de ambele părți și să întindem punți în loc să săpăm tranșee. Sănătatea ar trebui să fie obiectivul nostru comun, căci deși adesea uităm, suntem de aceeași parte a baricadei. Cu puțin mai multă grijă față de timpul fiecăruia, față de neajunsurile condiției de doctor (destule și ele!) dar și față de suferința omului din fața noastră, putem ajunge departe. Simptomele nu sunt niște fleacuri, chiar dacă nu sunt confirmate de testele de laborator. În multe cazuri anunță o boală care poate nu a apucat încă să devină manifestă. De asemenea, nu cred că trebuie să descurajăm pacienții de la a se informa, ci trebuie să-i îndrumăm către sursele corecte de cunoaștere sau și mai bine, să-i ajutăm să le identifice. De cealaltă parte, e necesar să înțelegem că medicul nu este un supraom, că are limitările lui, multe generate de o educație profesională strâmbă si anacronică. Altfel, nu-mi rămâne decât să exclam ca simpaticul Pristanda, probabil suferind și el cu glanda tiroidă: Curat murdar, coane Fănică!

P.S. În speranța că ar putea ajuta pe cineva, las mai jos un articol despre boala autoimună Hashimoto și complicațiile la care se poate ajunge dacă nu este tratată la timp… Nu stați cu mâinile în sân, găsiți un doctor care să vă asculte și luați-vă sănătatea în propriile mâini! Până nu e prea târziu.

https://thyroidpharmacist.com/articles/5-stages-hashimotos-thyroiditis/

Semneaza : un cetatean tiro-turmentat

 @Condeescu

 

Sursa foto: aici