Când au început să îmi ajungă la urechi zvonurile cum că Moș Crăciun cel gras, cu barbă albă, pomeți roșii, ditamai burdihanul, haină roșie, râset unic și aducător de bucurie nu există, am refuzat cu îndârjire să le cred.  Cum să  nu existe dacă am găsit mereu cadouri sub brad, în ajun de Crăciun, înainte de  a mă culca? Cum să nu exise dacă eu am stat pitită sub brad pănă mi s-au încrucișat ochii de la atâta privit la globulețe și luminițe, așteptând să-l prind de cizmuliță când mi-ar fi pus cadoul sub brad, iar el nu a apărut niciodată, dar cadoul a fost nelipsit? Cum să nu existe când cineva a sunat la ușă, iar când a deschis mama nu era nimeni, dar pe preșuleț erau cadouri? Și, credeți-mă, mama s-a uitat pe scări în sus și în jos și nu a văzut pe nimeni și tare s-a minunat că Moș Crăciun a fost așa grăbit de nu a mai intrat să le pună sub  brad sau poate a venit taman când eu eram pitită ca mâța-n brad?

Când nu am mai făcut față argumentelor că  Moș Crăciun e mama și tata, m-am dus direct la mama să o întreb dacă e adevărat. Mama nu m-ar fi  mințit niciodată! Mama a oftat ( cred că a fost oftatul ăla de panică, gen: omg ! a venit și ziua asta, eu ce să-i spun acuma copilului ăstuia?) și mi-a spus că Moș Crăciun nu are cum să ajungă într-o singură noapte la toți copiii din lume să le împartă jucăriile, așa că,   îi roagă pe părinți să pună ei sub brad cadourile, apoi  aruncă un praf magic peste capetele lor, astfel încât să nu-și mai aducă aminte de întâlnirea cu el. Ei bine, mi s-a părut logic ce a zis și am înghițit gălușca în anul acela, în  anul în care, pentru mine, Moș Crăciun s-a dovedit a fi pentru ultima dată un personaj de poveste real, știut dar nevăzut A fost ultimul an în care am păzit de sub brad o bucurie, căci asta era Moșul, ultimul an în care Crăciunul a avut ceva magic, dătător de emoții pe care doar un copil care crede că basmele sunt adevărate le trăiește cu toată ființa lui, cu toate emoțiile care vin la pachet cu ele.

În următorul an, am știut că Moșul e doar o copilărie și am așteptat curioasă să văd ce cadou mi-au luat părinții. Ce magie? Ce emoție? Noroc că mama menține „spiritul Crăciunului” cu cei mai crăpați și delicioși cozonaci pe care i-am mâncat vreodată. Timp de o lună mă umflu de cozonac cu lapte. Când ultima bucățică din spiritul Crăciunului alunecă pe gât, tot ce îmi doresc e să nu mai văd niciodată cozonaci! Bleah!

Acum, mă lupt, și nu-mi iese deloc, să readuc o fărâmă de basm la fiecare Crăciun. Deocamdată mă preocupă mai mult partea materială a Crăciunului, ce cadouri să iau, când să le iau, etc,etc.Poate, pentru  Felix, mă voi  strădui mai intens.  Eu  vreau ca el  să creadă în Moșul în care am crezut și eu. Face parte din dulcea copilărie, din puritatea și naivitatea ei. Și nu, nu cred că mint copilul și nici  că el va suferi vreo depresie când o  afla adevărul.

Pentru la anul vreau să ma „stresez” cu ornamente, luminițe, colinde, povești și activități de Crăciun, mici  atenții pentru familie și prieteni și, nu ar fi rău, ceva gânduri la ceea ce înseamnă de fapt data  25 Decembrie.

Cum zicea nașul meu, după ce copilul află că Moșul nu există, părinții ar trebui să păstreze și să-i insufle acestuia spiritul Crăciunului: fă cadouri celor dragi, ajută oamenii în nevoie, fii mai bun, mai darnic, mai tolerant, mai vesel, mai glumeț, iartă, iubește, simte! Și, adaug eu, încearcă să rămâi așa tot anul!

Voi ce îmi povestiți de Moș?

Sursa foto:aici