Nu mă înțeleg! Pe cuvânt dacă înțeleg ce e în mintea mea! Sper,totuși, să nu fie mintea mea cea adevărată. Să fie mintea unui vierme gras și scârbos care, căutând ceva căldură pe ninsoarea asta, a confundat capul meu cu un măr mare și păros. Intrând în capul meu, a dat de o mină de aur! A găsit gânduri alergând bezmetice și izbindu-se de pereții craniului, a găsit indecizii într-un stadiu de proliferare ceva de speriat, a găsit frici de toate soiurile, neamurile, culturile, orientările sexuale și ce mai vreți voi, a găsit o minte obosită care, în condiții de stres, nu se gândește la ce ar putea face să rezolve problema, ci se gândește la prăjituri suculente și cremoase, la Moș Crăciun, la ce zâne să apeleze să-i spele geamurile și….cel mai important, la ce rochie devastatoare și pantofi super-mega-extra năucitori să își cumpere la Revelionul de anul viitor, pe care și-l dorește a-l petrece în noua ei  casă.

Sunt foarte supărată pe mine și mă enervează chestia asta. Cum să zic, mă enervează faptul că mă enervează o chestie care mă deranjează pentru că are o soluție simplă la care eu nu vreau să  apelez pentru că…viermele din capul meu.

Pe scurt: m-am angajat de o lună, Felix e veșnic bolnav și, în luna asta, a trebuit să îl țin acasă de 2 ori pentru o conjunctivită și o otită, cauzate de veșnicii lui muci. Otita a fost horror! 4 zile cu febra mare, a zăcut zi și noapte, a suferit enorm. Pentru  asta mi-am luat 3 zile de concediu medical pentru că nu l-aș fi lăsat nici  cu mama în halul în care era. Am dormit în astea 4 zile cât doarme un om într-o noapte scurtă, m-am rugat la toți Sfinții din ceruri ( poate părea de admirat, căci sunt mulți sfinți, dar , ca un om păcătos ce sunt, am zis ceva de genul: Sfinților, vă rog să …și mai departe stăteam pe telefon citind articole care să îmi spună de ce face Felix febră fără să aibă și alte simptome și așteptam să îi erupă ceva pe piele sau să fie boala febrei de 3 zile, care cică există. Nu mă judecați că am stat 4 zile așa cu el. Am stat 3, crezând că de fapt de 2 zile avea febră și a 3 a zi eram programată la medic). Pentru că nu te poți lupta cu ce îți este scris în stele, am avut parte numai de ghinioane care mi-au cam săpat groapa câmpului de muncă. Pentru zilele în care Felix avea nevoie de îngrijire la domiciliu, aveam următoarele soluții: cea mai sigură, era să vină cineva de la creșă să stea cu Felix. Dacă, nu ( ceea ce părea imposibil) venea mama-soacră de la Buzău. Dacă, nici  așa, îmi luam eu concediu, dar așa ceva nici în cele mai urâte vise nu avea cum să se întâmple. Iotă că s-a întâmplat! Când a avut conjunctivită, fiind o formă ușoară, a putut veni mama-soacră și într-o zi a venit o fată drăguță de la creșă. Pentru otită, după cele 3 zile în care stăteam eu, nu a putut veni nimeni, de niciunde. A stat soțul meu o zi, apoi mai aveam nevoie pentru vineri, luni și marți. Pentru  vineri, s-a „riscat” mama. Pentru luni și marți, nimeni nu poate! Pot eu, cu o condiție: să las baltă serviciul și să stau acasă cu copilul căutându-mi joburi în care pot lucra de pe scaunul din bucătărie în timp ce oala cu ciorba de cocoș de țară fierbe liniștită pe aragaz.

Mâine e luni și îmi vine să spun: Sfinților, vă  rog ca mâine să fie sâmbătă!. Decizia pe care am luat-o: Felix se va duce la creșă. Cea mai proastă decizie! Deși Felix este bine acum, avea nevoie să mai stea încă vreo 2-3 zile departe de colectivitate ca să își mai revină sistemul imunitar. Așa, îl voi duce la creșă, iar la sfârșitul săptămânii văd cu ce s-a mai pricopsit.

Varianta bonă e pe locul doi după varianta demisiei mele. Am motivele mele, pe care nu le dezbat aici și acum, căci este subiect off topic.

Ce mă macină pe mine, e condiția de care v-am zis mai sus. Să îmi dau sau nu demisia. Ce câștig și ce pierd? Vă asigur că am mai mult de pierdut: copilul e veșnic bolnav și nu-l pot ține acasă cât e nevoie pentru că, se pare, nu am mereu backup; financiar, ce iau pe mere dau pe pere, nuci și banane; am probleme la serviciu din  cauza viitoarelor absențe dese; sunt stresată, obosită, mizantropă, ciufută, deprimată, încruntată, sictirită și…ceea ce mă îngrijorează de-a dreptul, colțurile buzelor mele îmi ajung până la burtă și nimeni și nimic nu le poate face să se mai ridice și înspre urechi. Mai există expresia să râzi cu gura până la urechi? Sper că da și că doar am pierdut-o eu prin vreun cotlon al minții. Poate îmi spuneți voi cum o regăsesc, căci Moș Crăciun nu intră în casele Grinch-ilor, și char vreau să primesc cadouri pentru că…merit! L’Oreal Paris 🙂

De ce trebuie să mă împiedic de ceva ce este mai puțin important decât copilul meu? Ha? De ce aștept să se întâmple tot felul de chestii nasoale ca să iau o decizie și apoi să îmi fac procese de conștiință? Poate îmi răspunde viermele ăla gras și puturos!

Voi, mamelor, care nu ați avut ajutor în creșterea copiilor, cum ați procedat? Chiar mă interesează experiența voastră! Poate și pe alte mame!

Sursa foto:aici