Muchi ani tăiaaaacă, muchi ani tăiaaaacă, aaaaa muuuuuchi aaaani! Chine ă tăiacă, chine ă tăiacă, aaaa muuuuuchi aaaani! Achi ă tăiacă, Achi ă tăiacă, aaaaa muchi ani!

Punem totu? Acum? Achi, pă maă?

Mai apindem o dată umânăiie cu foc?

Sămbătă seara, cam asta am auzit din gura unui copiluț vesel şi fericit, căruia i s-a părut atât de fain cântecelul de la mulți ani, încât de câteva zile îl cântă mereu; un copiluț căruia i-am aprins lumânările pe tort de muuulte ori pentru că, să sufle în lumânări, părea că e singurul lucru care îl face fericit.

Împlinirea vârstei de 2 ani a fost sărbătorită ca în poveşti: 3 petreceri şi 3 torturi- la Buzău, la creşă şi la Braşov.

Mi-a părut rău că nu am făcut mai nimic pentru ziua lui, că nu am muncit câtuşi de puțin. Torturile au fost comandate, friptura a fost cumpărată deja condimentată, la fel şi aperitivele ( multe ca pe o masă regească, adică 3 sortimene că nu am mai avut când să mai cumpăr ce îmi propusesem) . Nu ştiu de ce mi se pare o chestie aşa importantă să fac eu astea, cred că ține de orgoliu sau de faptul că eu aşa am fost crescută. Chiar nu cred că pe copil îl interesează de unde provine mâncarea. El vrea să stai cu el, vrea să se joace, să fii acolo când îți arată ce a făcut. Nu vrea să audă: „Mami, joacă-te singur că am treabă! Mami, nu pot veni acum! ” Copilul vrea să îți arate ACUM, să vii ACUM, nu mai târziu, el este nerăbdător, el a muncit la chestia aia şi  îl doare fix în paişpe de treaba ta, de timpul tău, de faptul că taman atunci te-a tăiat o nevoie şi trebuie să rupi uşa de la baie. Şi îl înțeleg perfect, aşa am fost şi eu, şi încă sunt! Eram dezamăgită dacă mama nu avea timp de mine, dacă zicea că vine mai târziu. Mai târziu nu mai avea niciun farmec.

Cred, totuşi, că timpul avea altă dimensiune atunci. De aceea, aleg să stau cât mai mult cu Felix, să zic „Prezent!” când mă strigă, să-mi adun ochii şi oasele de pe jos şi să fiu fresh. Uneori reuşesc, alteori…chiar nu ai ce suc proaspăt să scoți dintr-o portocală scofâlcită.

În ăştia 2 ani, Felix m-a făcut să conştientizez că omul are inima prea mică pentru a cuprinde toată dragostea pe care o simte pentru copilul său. În mod contrar, inima este un sac fără fund când vine vorba de frici, procese de conştiință că nu ai făcut destul, că nu ai ştiut, că nu ai putut.

În ăştia 2 ani, am participat secundă de secundă la evoluția unui copil de când era o sămânță de mac până…a ajuns la creşă. M-a uimit, trebuie să recunosc! Copiii sunt foarte deştepți, super inteligeți, cu memorie de elefant, creativi până la Dumnezeu şi înapoi, super sensibili la schimbări, la stările noastre de spirit, fac imediat asocieri, conexiuni, sunt foarte buni observatori. Sunt exact aşa cum i-a creat Dumnezeu pe oameni: buni, empatici, veseli, blânzi,  fără de păcat, fără pic de răutate, numai iubire, iertători, înțelegători şi răbdători! Ah, cum ar fi să trecem prin viața  asta cu sufletul neschimbat?

Mă bucur şi sunt recunoscătoare că am avut şansa să stau 2 ani acasă. Am gustat timpul ăsta din plin şi tot nu m-am săturat. Cum să te saturi să iubeşti fără limite, fără constrângeri, fără respingeri?

La anul sper să reuşesc să fac petrecere cu copii, cu prietenii lui, să decorez casa cu baloane, aşa cum m-au învățat filmele americane. 🙂