Şi-am început serviciul! Cu cel mai slab elan de care poate fi un om în stare. Până în ultima clipă, până am intrat în birou am tot sperat să îmi apară un sfânt în vise, un înger în haine omeneşti dinaintea mea şi să-mi spună: Sonia, dear, Universul a hotarât să mai stai un an acasă. Nu îți face griji de bani ( căci ăsta e singurul motiv pentru care lucrez), lună de lună, te va pocni în cap un teanc de bani. Ia ghiciți ce mă pocneşte în cap,  dar în fiecare dimineață la 5.45? Aha! Ăla e! Ceasul deşteptător! Cum mă simt? Destul de fresh, pentru că seara adorm odată cu Felix, la cel târziu 10.30-11. De fiecare dată mă bucur că se culcă devreme (nici lui nu îi  este uşor să stea 9 ore jumate la creşă şi să se trezească la 6.30-6.45) ca să mai pot face şi eu una, alta. Dar, cum mă întind în pat, acolo înlemnesc. Poa’ să vină şi potopul! Felix mă mai trezește pe timpul nopții şi atunci profit de ocazie şi mai dau o raită prin bucătărie să văd ce nu a fost băgat în frigider sau, cum am facut aseară la ora 1, să fac baie sau, cum am făcut în alte nopți, să spăl chiuveta sau toaleta. Nu aş face aceste activități magnifice dar, când situația devine de nesuportat, sacrific 30-60 de minute de somn ştiind că nu pot lăsa pe a doua zi ce pot face în miez de noapte.

Prima zi de serviciu trebuia să reprezinte pentru mine un motiv întemeiat pentru tuns, pensat, manichiurat, pedichiurat, lustruit, dormit, odihnit, jucat cu Felix. Aveam la dispoziție o săptămână şi 2 zile, cât îl duceam pe Felix la program prelungit. Dar, tot Universul ăla care nu a vrut să mai stau acasă un an, a hotărât ca Felix să facă boala gură-mână-picior şi să stea acasă 10 zile. În alea 2 zile rămase, l-am dus pe Felix la creşă, m-am dus să mă tund şi era închis, m-am dus să mă pensez şi era închis. Daaaar, tot am reuşit ceva muy importante, mai ales că scormonisem o rodie: să îmi tai unghiile, pe care, nici până în ziua de azi nu am reuşit să le şi pilesc!. Ştiu că unora li se va părea exagerat şi  vor zice: Da, mă, dura mult să dai o pilă pe ele cât stăteai pe budă! Nu dura mult, dar nu îmi aminteam decât atunci când eram la serviciu şi îmi admiram unghiile tăiate, nepilite şi cu ceva negreală pe alocuri de la rodie. Dar, am inele, dom’le! Şi  sunt aşa frumoase, că eclipsează totul în jurul meu! Practic, I’m a princess!

La noul serviciu, cum sunt în primele zile, nu fac mai nimic. Până acum, pare totul în limite normale. Pe şefa mea am iubit-o din prima clipă pentru că o cheamă ca pe fosta mea şefă şi seamănă şi  fizic cu ea. Să vedem dacă se va menține această iubire. Deocamdată nu a prea fost prezentă pe aici.

Cu timpul nu am stat bine nici în cei 2 ani de concediu, dar acum!? La 7.50 ar trebui să ajung cu  Felix la creşă. Eu plec de acasă la 8. La 8 îmi începe programul, eu ajung la 8:30, ceea ce se acceptă pentru că ei înțeleg că ai copil şi, oricum, îți iei din pauza de masă, care este de o oră. Of course, această oră nu şi-o ia nimeni, aşa că nu mă simt prea vinovată. Sper să nu ajung să îmi pun iar sufletul în desaga angajatorului. Acum, pe primul loc e Felix, familia, viața mea, timpul meu. Am alte priorități.  Casa e vraiște, mâncarea e de la cantină! Dacă înainte aveam o zi întreagă să stau cu  Felix, acum stau aproximativ 4 ore. În orele astea nu vreau sa aud de gătit, de făcut curat. Vreau să mă Lego-uesc cu  Felix, să-l pup, să-l îmbrățișez, să râd cu el, să mă joc pititea, să îl văd cum râde de fericire că se mânjeşte până la coate cu acuarelele, să tăiem legume adevărate sau din plastilină, să ne jucăm cu castanele, să prăjim lei, maimuțe, cai, rațe, pisici şi alte animale pe grătarul de la cuptor. Mda, numai că, deocamdată, astea sunt vise. De când stă aşa mult la creşă, Felix este într-o agitație maximă când îl iau acasă. E cam nervos, nu îi convine nimic, este obosit şi nu are chef de joacă, ci  doar să facă ce nu are voie. Nu îl mai recunosc! Îmi vreau înapoi copiluțul meu calm, ghiduş, cu care mă înțelegeam de minune!

Hai că deja de câteva săptămâni doar mă vait în spațiul virtual. Avea dreptate  cine spunea că sunt o drama mom. Aştept să se întâmple chestii amuzante pe la serviciu ca să am ce vă povesti, astfel încât, daca se întâmplă ca vreun coleg să îmi citească blogul să nu se prindă despre cine vorbesc. Muhaha!

Sursa foto: Aici