Copil fiind, mă mai gândeam din când, în când cum o fi să fii om mare, să ai serviciu, copii, să întreții o casă, să te duci în vizită la prieteni, în vacanță la mare sau la munte. Prea mult nu-mi băteam capul cu astfel de gânduri pentru că îmi plăcea să fiu copil,  să mă joc, nu ardeam de nerăbdare să cresc om mare cu fel de fel de responsabilități.

Acum, mă întreb când o să mă maturizez, când o să rup cordonul ombilical ce mă leagă de mama, când nu o să mă mai încrunt la auzul unui “Sar’mâna” spus de vreun copil care nu știe că , deși sunt ditamai omul, sunt încă un copil.

Îmi aduc aminte că, atunci când mă întâlneam cu câte o “tanti”  la vreo 30 de ani prin bloc , o salutam cu ” bună ziua”. Acum, am 31 de ani, sunt o “tanti” ( mi-au mai zis așa copiii prin parc, copiii ăia care sunt acum cum eram eu  atunci) și când intru în bloc mai aud câte un ” bună ziua”. Măi, copile, da’ un simplu și draguț “bună” sau ” salut” nu știi să zici? Sunt o tipă de gașcă, nu o cucoană, ce mama ei de vârstă!

Când auzeam că cineva avea peste 50 de ani, fără să îl văd la față, deja era trecut în categoria ” Moși râgâitori și  babe bășinoase” ( scuze pentru cuvintele urâte!). Iar dacă se întâmpla să cunosc pe cineva cu o vârstă atât de înaintată, atunci mă gândeam că ” se ține bine baba pe picioare”. Despre cele trecute de 60 nu cred că aveam  o părere pentru că mi se părea o vârstă imposibilă. Peste 60 de ani aveau și bunicile mele dar pentru că nu le-am întrebat câți ani aveau, și nici nu  erau zbârcite, eram sigură ca aveau sub 50 de ani. Părerile astea, de geniu nedescoperit încă, le aveam prin școala primară. Prin generală, mi-am dat seama că devii bătrân abia după 60 de ani. Iar în liceu am conștientizat cu adevărat cum stă treaba cu vârsta și look-ul aferent. Acum, mă uit la bunica din partea tatălui , care are 87 de ani, și vad diferența dintre un om în floarea vârstei și un om…în vârstă , să zic “bătrân” sună prea dur, fiind vorba de bunica mea.

Îmi mai dau seama că nu mai sunt nici măcar o domnișorică atunci când sunt strigată “Doamna, Doamna!” . Cine, eu? Nenicule, numai a doamnă nu arăt! Îmbrăcată de parcă-s adunată de pe gârlă și, nu se știe cum, pricopsită și  cu un puradel după mine, o sacoșă colorată plină cu jucării și niște pământ uscat pe la gură ( probabil de când mi-a dat Felix să mănânc  niște papa  făcută din nisip, acțiune în care m-am implicat mai mult decât era nevoie), vă jur că apelativul “Doamna” nu are ce cauta în schemă și  chiar mă enervează pentru  că  mi-ar fi plăcut să fiu fain  îmbrăcată, fardată, parfumată, suită pe tocuri, cu cercei, inel pe deget și ceas la mână ca sa fiu acea doamnă la care ma gândesc eu.

De responsabilitățile ce vin buluc odată cu trecerea anilor, nu are rost să mai vorbesc. Slavă cerului, multe din îndatoriri îmi sunt încă preluate de părinți. Pentru  asta mă simt un om norocos, deși mă simt cam prost, dar trebuie să recunosc că e atât de bine!

Cu toate că mi-am  dorit să îmi crească doar talpa piciorului ca să pot purta pantofii mamei, am crescut și eu, am trecut de vârsta de 30 de ani, sper că voi trece și de cea de 50 , de 60, sper și  de 70, cu condiția să fiu o “babă bătrână” care încă se ține pe picioarele ei și gândește cu mintea ei.

În încheiere, vă doresc să trăiți mult și  bine!

Sursa foto:aici