În 2006 eram tânără, încrezătoare şi voiam să fiu o şoferiță cool. Tată, de acum sunt mare, am deja 21 de ani, nu crezi că a venit timpul să scoți nişte bani de la saltea ca să mă fac şi eu conducător auto? A scos tata banul, fata a făcut şcoala, a picat cu surle şi trâmbițe primul examen, iar a doua oară s-a dus, a dat, a luat şi s-a făcut nevăzută pe şosele până acum, când nevoia o obligă să devină ceva ce nu-şi mai doreşte. Da, acum nu îmi mai doresc să conduc pentru că mi-e frică, nu am încredere în mine, mi se pare mult prea greu, chiar ceva imposibil.

Am la dispoziție două săptămâni să strunesc ” caii”. Una deja a trecut, iar situația nu mi se pare prea roză: încă nu înțeleg de ce au pus o “sumedenie” de pedale când eu am doar două picioare cu voință proprie; oglinzile îmi arată ce am doar în spate, nu şi în față, de parcă eu am 100 de ochi ca să mai pot  vedea şi altceva decât blank-ul din momentele când panica, graba şi un instructor îngrozit călare pe volan mă năpădesc în mod agresiv şi toate deodată;

Pentru că primul instructor nu a priceput că timpul meu este limitat şi eu nu învăț să conduc doar dacă îmi imaginez că fac asta, am apelat la un alt instructor care a avut o abordare mult mai adecvată. Când a văzut că mă țin colac de volan precum ține pisica ghemul de joacă, că nu mă pot obişnui prea repede cu nişte pedale atât de sensibile că îşi dau drumul  doar dacă mă gândesc că le apăs , şi-a şters omul fruntea de sudoare, s-a scărpinat în cap, a mijit ochii la mine şi mi-a zis: fato, tu eşti la pământ!, eşti praf!, trebuie să o iei de la zero!, ai mult de muncă, fato! . M-am simțit eliberată de o povară! În sfârşit un om sincer, care mă înțelege, ştie că nu ştiu nimic, un om care sigur mă va ajuta să învăt ceva, măcar cât să mă duc cu maşina până la colțul străzii să iau o păine.

Nu m-am înşelat. Omul a pus pe mine biciul cel mai subțire: un cartier plin de străduțe, plin de STOP-uri. Omul ăsta, timp de 2 zile,  nu a avut pic de milă pentru pedalele maşinii. Nu a avut milă de picioarele mele, de văicărelile mele, de scuzele mele, de deshidratarea mea ( apele curgeau şiroaie pe spinare, iar mutra mea era de 5 stele – ochii beliți fără să clipesc şi gura căscată).Omul ăsta mi-a concentrat toată atenția, m-a stors de puteri, mi-a încolțit firul încrederii că aş putea conduce vreodată în viața asta. Cu el simt schimbări, chiar dacă sunt mici, de la o şedință la alta. Şi ar fi bine să nu fie doar o părere pentru că dau o căruță de bani ( mă rog, nu eu, după 11 ani, tot tata scoate banii de la saltea). Cred că e cel mai scump din oraş. Sau ….na….după mine va trebui să îşi ducă maşina în service, a vrut să se asigure că nu iese în pagubă 🙂

Una peste alta, orele se vor termina, o maşină îmi voi mi se va lua, la volan eu voi urca şi, vai!, cine pe pedale va apăsa, şi-n oglinzi se va uita? Eu, desigur! Zămbind, maşina o voi porni, pe străzi, din pedale şi volan, voi face şmecherii, iar când la destinație voi ajunge, o pastilă de calciu la gură voi duce. Pam-pam!

Sursa foto: aici