Se spune că de ce ți-e frică nu scapi. Ei bine, după ce mi-au tremurat nădragii de sute de ori că voi lua notă mare la teze și examene, m-am convins că asta este o minciună nerușinată și dătătoare de mari speranțe deșarte. Într-un fel sau altul, când ți-e teamă de ceva, chiar dacă se întâmplă, nici nu are intensitatea așteptată și te și descurci mai bine decât ai fi crezut că ești în stare. Asta încercam să-i explic verișoarei mele, care era speriată că în curând va trebui să se mute singură cu soțul și un bebe scump de nici un an, rămânând astfel fără ajutorul a 4 bunici “mari și lați”. Prea convingătoare nu cred că am fost pentru că eram cu ochii după Felix care ba scormonea în pământul unei flori, ba găsise mătura și fărașul și începuse curățenia de primăvară, ba rămăsese vrăjit de vreo farfurie din sticlă colorată plină cu petale parfumate. În condițiile date, nu am făcut decât să bag frica în ea că îi va fi foarte greu, deși adăugam cu nonșalanță că sigur se va descurca. Părea că pentru mine, când m-am mutat în Brașov, a fost floare la ureche și că singura mea grijă era să îmi aleg săptămânal un nou salon de manucure et pédicure.

În realitate, am trecut prin multe frustrări, gânduri negre, zile extenuante, nervi zdruncinați, ceva lacrimi de ciudă, neputință și neînțelegere. Ce să zic, în primele luni, eram  neajutorată, îmi era milă de mine și vroiam acasă la mama mea.

Mi s-a părut o tragedie că nu am lift în bloc și trebuia să duc jos mai  întâi căruciorul și apoi copilul; mi s-a părut imposibil să intru în magazinașul de lângă bloc pentru că…aveam cărucior, că nu  găseam ce-mi trebuia acolo, că mie îmi trebuie megasupermarket pentru că așa m-am învățat și efectiv nu mai știam că poți găsi ce îți trebuie pentru o ciorbă și o mâncare de cartofi și în astfel de “bombițe”. Eram furioasă pe Adi că venea târziu acasă, că pleca duminica în târg sau că se așeza la laptop, iar eu aveam nevoie de ajutorul lui să facă tot ce nu apucasem eu  să fac în timpul zilei sau  să fac o baie pe care o tot amânam de la o zi la alta. Mi se părea imposibil să fac absolut orice și să mă duc absolut oriunde doar pentru că sunt lipită de copil și eu, pur și simplu, nu pot, nu știu, nu am cum. Totul s-a schimbat când l-am rugat pe  Adi să cumpere…vreun pătrunjel, cine, cucu, mai știe ce, și el mi-a dat un răspuns care m-a scos din sărite și m-a făcut să-mi doresc să-l calc pe cap: Nu pot, am treabă, descurcă-te și singură!  Whaaat? Pe lângă nervii care începuseră să sară din mine ca stropii de ulei încins,  am avut și alte sentimente copleșitoare: m-am simțit părăsită ca un câine credincios în ploaie, neajutorată, neînțeleasă, aruncată pe jos ca o gumă intens molfăită și apoi călcată în picioare de sutele de trecători. Ca să mă apăr de aceste sentimente exagerate pun vina pe hormoni capricioși, oboseală intensă, schimbare de domiciliu, nema socializare, nema relaxare.

De teamă că dacă vom continua în ritmul ăsta relația cu  Adi se va deteriora într-un mod greu de reparat, că va trebui să mă lupt mereu cu sentimentele de frustrare, furie și neputință, că mereu va trebui să-l aștept pe Adi să-mi cumpere, să-mi facă, să-mi dreagă, să gătesc noaptea, să fac curățenie doar când poate Adi, am luat taurul de coarne și am făcut schimbare de condiții: eram toată ziua la piață și cumpăram lapte, legume și fructe; am colindat toate magazinașele de cartier unde am găsit și mâncare, și îmbrăcăminte, și încălțăminte; m-am dus în mall, la biserică, într-un mare parc și în centru pe jos, cu căruciorul, așa cum credeam că nu pot pentru  că mi se păreau departe; am fost să cumpăr d-ale gurii pe zi și pe întuneric, pe soare, pe vânt, pe ploaie, pe ninsoare cu copilul fie în cărucior, fie într-un sistem de purtare; am ieșit în oraș la o cafea; am pus copilul într-un balansoar sau în cărucior și l-am învățat cum se face o mâncare; l-am învățat cum se face curat sau cum se spală vasele; am încercat să mă abțin în a-i mai face lui Adi observații, în a mă enerva că nu e la dispoziția mea, am acceptat provocarea de a mă descurca în condițiile în care el pleacă de acasă la 8 dimineața și vine după 9 seara; am învățat să cer ajutor cu rușinea în obraji, dar cu nevoia în coaste.

Într-un cuvânt, m-am adaptat. Nevoia te învață să te descurci, să te organizezi, să renunți la comoditate. Pe parcurs apar și factori ajutători: copilul crește și doarme mai mult la el în pătuț ; sau are răbdare să stea 10-20 de minute în țarc cât faci o trebușoară; sau a început să meargă și îl mai poți lăsa să bântuie prin casă cât te speli pe mâini; sau îl înveți să pună gunoaiele la coș,  rufele în mașină, să îți dea rufele la mână ca să le poți întinde pe sârmă, să își ducă la loc jucăriile și multe alte mici  chestii, care se vor înmulți odată cu  creșterea lui. Sentimentele negative menționate mai sus își vor mai face apariția, dar mai rar și vor trece mai repede.

Deci, dragă verișoară, (și dragă proaspătă mamă) la început îți va fi greu,  dar cu voință și renunțare la comoditate,  vei putea să faci absolut orice cu copilul în cârcă. Eu îți stau la dispoziție cu cele mai bune sfaturi ( cred că ți-ai dat seama deja că sunt atotștiutoare 🙂 ) și cu ajutor practic.

Sursa foto: aici