Uneori, în miez de noapte, în camera noastră este foşcoteala de pe lume. Sunt, oarecum, obişnuită cu această situaţie încă de pe vremea când eram la mama fată. Abia aşteptam vacanţa de vară ca să pot sta la tv până seara târziu, adică 3, 4 dimineaţa. Mă uitam la emisiuni plictisitoare până dădeam de un film fain. Dar în fiecare astfel de noapte albă aveam un ghimpe în coastă: teama ca nu cumva cineva să se trezească şi să mă uşuie la culcare. Ohooo, erau multe astfel de persoane care bântuiau prin casă în fiecare noapte: mamaia, care avea mereu treabă pe la baie la cele mai imposibile ore; mama, care are un somn ceva mai sensibil ca al unui iepure şi care venea special să verifice dacă mai e cineva prin sufragerie; şi tata, al cărui somn este fragmentat în miliarde de bucăţele, şi care venea să se uite la tv taman când filmul meu era mai interesant. Eu, cum auzeam mişcare, închideam tv-ul şi mă afundam în canapea rugându-mă să nu tuşesc sau să nu fie tata. De mama şi mamaia nu mă temeam că dacă vedeau întuneric nu aveau motiv să  vină în sufragerie.

Acum, când stau într-o cameră cu soţul şi copilul ( v-aş fi foarte recunoscătoare dacă v-aţi ruga pentru mine ca din toamnă să se schimbe această situaţie “strâmtă”) singurul care se foşcoteşte e Felix. În general foşcoteala lui nu durează mult şi o gestionez rapid, bine şi fără zgomot. Sunt, însă, şi excepţii de la regulă. O astfel de excepţie a fost acum două seri.

S-a culcat foarte devreme, la 9 era deja în pătuţul lui visând îngheţată cu lapte. Eu m-am bucurat , m-am culcat şi eu devreme, pe la 11. La ora 1, au început “lupii să urle la lună”. Eu am şi sărit din pat sprintenă ca o căprioară şi i-am dat copilului…doar laptele din îngheţată. Când era pe sfârşite, am dat iar din coadă de fericire că o să adoarmă la loc şi eu îmi pot continua programul de somn pufos. Dar…copilul deodată se răsuceşte şi cere insistent să se dea jos din pat. Îl las, se dă jos şi se duce glonţ la raftul cu cărticele şi le răscoleşte strigând cât îl ţineau plămânii ” opu! opu! opu!” ( adică “lupul”). După ce i-a revenit inima la loc că a găsit lupul, a aruncat cărticica şi s-a dus bombănind el ştie ce, să răscolească în cutia cu jucării muzicale. Deodată se opreşte din cotrobăit şi….aha! asta era! îl chinuia ceva cu “moţ” şi d-aia era el aşa agitat. Mi-am zis că îl schimb şi va adormi repede, că nu era pentru prima dată când treceam prin această experienţă. Pfuai de mine, ce gălăgie, ce tărăboi! Nu vroia sub nicio formă să îl schimb! L-am mai lăsat, l-am mai alergat prin cameră să-l schimb, el nu, şi nu! Se smucea, se arunca pe spate, era jale mare, ce să mai! Mi-a adus o maşinuţă şi îmi făcea semne disperate să o deschid, să i se audă muzica. I-am explicat că tata face nani şi că maşinuţa face gălăgie mare şi îl trezeşte ( tata era treaz şi se zvârcolea în pat în încercări eşuate de a readormi). Felix, a înţeles, a dus maşinuţa la loc şi a cotrobăit în mare ” linişte” după altă maşinuţă, una şi mai zgomotoasă. Iarăşi jale şi prăpăd că nu i-am deschis-o nici pe asta! Şi, pe deasupra, l-am şi luat cu  forţa să îl schimb! A plâns de ciudă şi a făcut tot posibilul să îmi ia 10 minute să-i pun un nou scutec. Gata, agităţilule, acum treci la nani, că e 2:30 noaptea!. D-aia n-a mai putut copilul! S-a dus la cealaltă cutie cu jucării, a luat unele cu care se joacă în mod frecvent şi s-a minunat la ele de parcă atunci le vedea pentru prima dată şi erau cele mai tari jucării din lume: Oooooooo! Aaaaaa! Uuuuuu! Gaaaaaa? Caaacaaaa? Şi uite aşa, mi-a adus în poală aproape toate jucăriile. Când ceasul a bătut ora 3, am pus piciorul în prag: l-am luat în brațe, l-am pupat pe obraji şi pe după ceafă, l-am legănat şi în brațe, şi pe pernă, şi pe pat, i-am cântat, i-am îndesat suzeta în gură. Frate, ca şarpele făcea! L-am lăsat de izbelişte la el în pat, mi-am pus căştile şi am ascultat Celine Dion. 🙂 La 3:40 toți zăceam împuşcați în paturile noastre.

 La voi, cine se foşcoteşte noaptea?

Sursa foto: aici