De când am aflat că voi fi mamă mi-am și frecat mâinile de bucurie că voi  avea șansa de a retrăi  copilăria. Puțin diferit, ce-i drept, dar tot e ceva. Chiar și la 31 de ani nu pot accepta faptul că am crescut mare și că nu mai pot scormoni în pământ după râme doar de dragul de a găsi câteva pe care să le depun într-o cutie și să le duc în casă pentru  a le hrăni, pentru  a le înveli seara la culcare, pentru  a le oferi un trai mai bun și mai luminos.

 M-am bucurat că pot vedea prin ochii copilului meu ceea ce nu mai sunt în stare acum să  văd, că pot relua perfecta mea comunicare cu natura pe care o aveam copil fiind, că mă pot juca fără să pară că sunt de pe altă lume.

 Ei bine, totul părea să meargă conform planului, până  a început Felix să mișune, să ceară, să refuze, să se joace. Aici, la joacă, e durerea mare!

 Am ieșit ieri cu sania. Ninsese ca în povești și îmi tresălta inima de bucurie că voi ieși cu Felix la plimbare și îl voi plimba pe străduțe, el va chicoti, și eu mă voi  topi de drag. Treaba a stat în poziție patrupedă. Ca să evit lacrimile de jale că nu îi dau să țină el hățurile, am stat și l-am împins din spate, în pas alergător, du-te-vino pe o singură alee. Copilul era fericit, eu eram o” chestie” neagră cu vreo patru picioare, care dogorea , gâfâia, se văita de dureri de spate și vroia acasă. Jocul ăsta de-a “capra neagră împinge sania” sper să își schimbe regulile la următoarea ieșire.

 Abia așteptam să-l dau în leagăn, crezând că o să-i placă și lui la fel de mult cum îmi place mie. Aici…am ceva speranțe. De vreo lună a început să ceară să se dea huța-huța cu Măriuța dar, de cele mai multe ori, activitatea, pentru mine, este doar ridicare de greutăți: Felix vrea sus, trec 10 secunde, Felix vrea jos, trec 3 secunde, Felix vrea sus, trec 10 secunde, Felix vrea jos. Chestia asta o fac de vreo 3 ori și îmi spun că de fapt nu înțeleg ce vrea de la mine. Îl iau pe sus, îl duc mai departe de leagăne, îi prezint și celelalte oferte de joacă. Dar, nu nenică! Felix se duce glonț la leagăn, și își  folosește mâinile și dulcea-i voce pentru a-mi semnala că vrea acolo. No…ia-o de la capăt: trei, zece, trei, zece, afară-i rece, timpul trece, Felix hai în casă la o supă deja rece.

 Mă gândeam că o să stăm pe covor și o să ne jucăm diverse joculețe. Dar bebelușul e pus pe baterii, nu are el răbdare pentru activități în halul ăsta de statice. Nu mai bine scoatem toate jucăriile, le aruncăm în cele mai umbrite colțuri ale camerei și apoi tragem de cabluri și prize? Știu că asta este normal și că fiecare vârstă are “interesele ” ei, de aceea, la acest capitol, nu mă stresez. Cum ar fi să încep să plâng că Felix nu vrea să se joace cu mine?

 Sunt foarte încântată să îi prezint toate insectele, animalele, păsările, pomii, tufișurile, dar el este foarte dornic să strângă toate ambalajele, dopurile, conservele , feliile de pâine destinate porumbeilor.

 Nu știu ce copilărie o să retrăiesc eu, dar știu că aș muta munții pentru ca el să aibă o copilărie fericită, să aibă liber la joacă. Vreau un copil cu zâmbet larg şi haine murdare.

Sursa foto:Aici