A murit unchiul meu. Şi, fericitul, a murit fără să ştie că a murit. S-a urcat în maxi-taxi şi a adormit cu bărbia în piept. La capăt de linie, şoferul a aflat că morții nu se pot trezi cu o bătaie pe umăr şi un răspicat „domnu’ am ajuns la capăt de linie!”.
Văzându-ne destul de rar şi nesunându-ne, moartea lui nu mi-a luat mințile, dar nici indiferentă nu m-a lăsat. M-am bucurat că a avut parte de moartea pe care toți ne-o dorim. Sunt sigură că Dumnezeu îi va ierta păcatele pe care ca un om le-a făcut.
Am plâns cât am putut mai ascuns, căci imi este jenă să scot la iveală urâciunea plânsului: față schimonosită, sughițuri şi voce ascuțită. O prostie, dar încă îmi pasă prea mult de gura lumii. Am plăns pentru soția lui pentru că ” el nu va mai veni niciodată să mănânce şi să se joace cu nepoții lui”; am plâns pentru bătrâna lui mamă pe care durerile şi rătăcirile bătrâneții au împiedicat-o să vină la înmormântarea ” unui cetățean, prieten bun cu părinții tăi, care mă mai vizita şi pe mine din când în când”; am plâns pentru tatăl meu că şi-a pierdut fratele; am plâns la găndul că mi-aş putea pierde soțul, fiul, părintele sau sora; am plâns când i s-a acoperit chipul şi mi-am dat seama că el e de acum doar o amintire şi un chip pe o poză.
Dacă mi-ar muri cineva îngrozitor de drag, aş vrea ca tot universul să îmi simtă durerea. Dar universul are alte preocupări. El trebuie să trăiască. Nu ştiu ce este după moarte, dar ştiu că vieții nu-i pasă de moarte şi de multe ori îmbină hazul cu necazul. Viața dă viață: am trecut pe lângă un motan care se dădea huța pe o mâță, iar alt motan stătea aproape lipit de ei şi se uita ca la urs. Viața caută să fie cât mai lungă ştergând amintirile: mamaia, habar nu a avut că azi şi-a înmormântat un copil pentru că i s-a spus că a murit „Ionel”, şi nu „fiul tău”. Viața îti dă gânduri cretine ca să nu cazi în disperare: la slujbă, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar m-am trezit găndindu-mă la Michelle şi Barack Obama şi analizăndu-le relația pe baza unor filmulețe văzute recent. Viața îți dă în îngrijire viață: am stat concetrată la vibrațiile telefonului, căci în orice clipă mă putea suna cealaltă bunică să îmi spună că mi s-a trezit bebeluşul şi trebuie să fug acasă să îl hrănesc, să-l spăl sau să îl pupăcesc până îl albesc. Şi nu în ultimul rând, viața îşi cere dreptul la viață: măncare, dragoste şi rock’n roll.

Sursa foto: Aici