Azi-noapte, pe la ora 1, visând cu ochii beliți la umbrele de pe tavan, am auzit frânele chinuite pe asfaltul rece și uscat ale unei mașini forțată să facă ceva nefiresc pentru scopul pentru care a fost creată. Și așa mi-am adus aminte de ziua în care am dat examenul auto, de ziua în care nici Mr. Bean nu m-ar fi putut întrece în belele și acțiuni stupide.

Testul scris, care mi-a dat tremurici la…butuci, l-am luat cu  brio ( vorba aia: speram să-l iau, dar nu mă așteptam). Bun, norocul era de partea mea. Cât am așteptat să îmi vină rândul la examenul practic, am aflat că va fi în mașină cu  mine și un prieten bun de familie. Deja eram inhibată. În plus, aflasem că te poate întreba despre toate „desenele” și acele din bord. Cine cucu le știa? Nici măcar nu știam dacă instructorul mi le arătase vreodată.  Deja îmi doream să plec acasă la mama.

 A venit și momentul mult neașteptat. Panica a crescut când am realizat că mașina de examen nu era ca mașina pe care făcusem școala. Asta era o nedreptate! Ne-am urcat în mașină, iar eu mă gândeam că ar fi bine să iau examenul să nu mă fac de cacao în fața amicului meu. Domnul polițist a deschis un dosar, probabil al meu, și cu ochii în el a zis : Poți porni mașina. Din acest moment intru în pielea lui Mr. Bean.

 Să par căt mai profi, am verificat oglinda retrovizoare, m-am uitat în oglinda laterală să văd dacă vine vreun pericol și….. dăăăăăăi!  și dăăăăăăi! și împinge-te în volan și în pedale, și bâțâie-te pe scaun, doar, doar o porni mașina vieții! Mașina nu se clintea și pace! Milițianul era în continuare preocupat de dosar, deci trebuia să ies singură din impas. Așa că, am luat la puricat volanul să detectez problema. Bingo! Sudoarea îmi  acoperă fruntea și mă uit palidă la polițai. Pfiu! Era încă absorbit de dosar, deci nu văzuse că nu băgasem cheile în contact. Ca și cum timpul stătuse pe loc, am băgat cheile în contact și atunci a prins viață și polițaiul. Hai domnișoară, pornește! Stoooop! Domnișoară, nu vezi că vine o mașină? Vrei să facem accident? Mașină, ce mașină? Acum 10 minute când m-am uitat nu venea nicio mașină!

 Mergem câtiva metri, facem dreapta pe o străduță îngustă, cu ceva mașini parcate pe margine și mi se oprește mașina. Încerc să o pornesc, dar nu reușesc. Îmi este imposibil să îmi  controlez tremurul piciorului. Cum bate Bocănilă asfaltul, așa băteam și eu ambreiajul. Faptul că o mașină și o țigancă împingând un cărucior pe partea dreaptă a străzii apăruseră în raza mea vizuală, nu mi-a ajutat prea mult la autocontrol. Prin voia Domnului am pornit mașina,  dar VAI!, se aude un zgomot și o țigancă turbată era gata, gata să ne avarieze mașina. Se pare că, în fracțiunea de secundă în care am pornit mașina, țiganca și ajunsese în dreptul nostru fără ca eu  să o vad, drept pentru care m-am dus direct în căruciorul ei și am dezechilibrat și conducătorul căruciorului. OMG! Am dat peste țigancă? Nu, domnișoară, nu s-a întâmplat nimic, mergeți mai departe, m-a liniștit dragul de polițai. Cu mașina care venea din sens opus nu mă îndrebați ce s-a întâmplat, când a trecut pe lângă mine, dacă a avut loc sau aluat-o pe trotuar.

 Cu ochii umezi ( asta era tot ce îmi lipsea) şi cu gândul la amicul din spate, la instructor, la banii dați pe școala de șoferi și la o pernă pufoasă pe care să plâng, am mers mai departe. O străduță la stânga, una la dreapta, oleacă tot înainte și iar la stânga și Domnișoară, opriți și faceți o întoarcere. Obosită fizic și psihic, dau să întorc mașina. Mă bucur că nu am uitat să bag în marșarier,  întorc cu mare grijă volanul spre stânga și buf! de bordură. WTF? Pesemne că e șoseaua mai în pantă, na, să se scurgă apa mai bine în canale când plouă. Hai, încă o dată și…buf! în bordură. Ei, mama mă-sii! Îmi iau avânt și iară buf!,  gata să mă dau cu capul de volan! Până aici! Vă rog să mă lăsați să mă dau jos din mașină și să plec acasă! îmi implor cu voce tremurândă examinatorul. Haideți, domnișoară, că nu e nimic grav. Toată lumea are emoții. A fost destul de bine până acum. Nu vă pot lăsa să coborâți!  E, nu, vrei să vezi de ce sunt în stare, om fără suflet! Curaj! Dar, înainte de a porni iar, vă rog să scoateți mașina din marșarier.  Aha! Merci de pont!

Aflu că mergem la locul de Finish al examenului. Eram eu destul de “finish”, dar tot am avut puterea să mă bucur ca ia sfârșit coșmarul. Ca să fie experiența cât mai picantă și de neuitat, finalul s-a soldat cu o parcare laterală. Zic: Nu, asta nu o fac!. Vă rog să mă lăsați să cobor!. Polițaiul împăciuitor: Domnișoară, dar nu trebuie să vă descumpăniți tocmai acum ,la final. Nu puteți lăsa mașina în drum! Afurisit ce esti! Iotă ce pot! Și am parcat mașina cum m-am priceput: aproape perpendicular cu bordura, nicidecum lateral!.Hai, pa! Mă duc la perna mea pufoasă!

 Pentru  curioși, a doua oară am fost mai pricepută. Am luat carnetul și de atunci nu am mai condus niciodată. Au trecut peste 10 ani dar, păzea! , anul ăsta voi fi nevoită să conduc. 🙂

 

Sursa foto: Aici