Decât să mă duc la un interviu, prefer să vărs  Marea  Neagră în Oceanul Indian cu lingurița. Mi-e teamă de interviu pentru că nu pot fi eu și trebuie să fiu într-un fel care nu mi-e foarte clar cum ar trebui să fie, drept pentru care interviurile sunt, de obicei, o comedie proastă.

 În timpul facultății nu am lucrat și nici nu mi-am dorit. Sunt de părere că nu poți să împaci și capra și varza, iar de lucrat o să lucrez zeci de ani până ies la pensie, dacă mă ține Dumnezeu în putere . Părinții au avut posibilitatea să mă susțină financiar așa că mi-am văzut de carte, fără să fiu premiantă, deși mi-am dat toată silința. După terminarea facultății, am stat câteva săptămâni ca gândacul cu burta la soare, să îmi odihnesc oscioarele și mintea obosită. Apoi, într-o nefastă zi,  am intrat voioasă și plină de speranță pe site-urile de joburi să îmi fac un CV și să aplic la cât mai multe companii. Șoc și groază! Creierul meu inflamat nu făcea făcea față miilor de întrebări. Ce, pușca lui Pintea, să scriu în CV? De ce există așa ceva? Aveam zero experiență de muncă, la liceu sau la facultate nu participasem la niciun proiect, nu făcusem nimic special, nu mă înscrisesem în nicio organizație de tip studențesc sau ONG, nu știam ce vreau să ajung peste 5 ani, nada,nada, nada! În fine, am completat CV-ul cu numele, liceul și facultatea și, cu gura plină de ciocolată și mâini tremurânde, am început să aplic în stânga și în dreapta.

 Chiar a doua zi am fost sunată de o bancă. Mamă, ce transpirații, ce emoții! Dezamăgire și neșansă. Postul era pentru capitală, iar eu tocmai îi spusesem adio. Apoi, au urmat 3 interviuri la care, de concentrată ce eram să dau răspunsul corect, să zâmbesc, să nu gesticulez prea mult, să nu dau din picior, să nu încep răspunsul cu ⹂ăăăă⹂ nici nu auzeam ce mă întreabă, drept pentru care trebuia să îi pun mereu să repete întrebarea. Și la astea am avut ghinion pentru că doreau pe cineva cu experiență.:) De ce m-or mai fi chemat, nu au văzut CV-ul meu?

 Interviul suprem l-am avut la o mare companie. M-am dus foarte bine pregătită. Citisem pe net ⹂Întrebări și răspunsuri în cadrul unui interviu⹂ , între timp căpătasem si ceva experiență de hârțogăraie și contabilitate primară la o mică firmă, postul era pentru entry-level, deci nimic nu-mi stătea în cale. Întrebările au decurs ca la carte sau ca pe net. Însă răspunsurile au decurs ca la coada vacii. M-am scremut din toate colțurile minții să dau ( a se citi ⹂să inventez⹂)  exemple concrete de la actualul loc de muncă, exemple pe care nu prea le-am găsit, deși mă credeam o persoană creativă. Două răspunsuri am inventat: cum am stăpânit un client furios și unde aș organiza un team-building. În rest, răspunsul meu a fost: nu m-am confruntat cu o  asemenea situație. Am plecat de la acest interviu plină de nervi și cu un mare LUZĂR scris pe fruntea mea. Cu toate astea, am fost angajată. Patru ani și cinci luni. Mai târziu am aflat că am fost una din cei doi candidați: eu  și un băiat. Băieții erau excluși din prima So, I was the best!

 Am mai dat trei interviuri chinuitoare. La unul nu mi-am putut aminti cum se spune în engleză la “vară”. Îmi sunau în minte en melodii de vară: summertime, summer in the city, cruel summer etc etc. Dar cuvântul nu își făcea apariția. Mă rog, la interviul ăsta mai mult mi-au tradus ei răspunsurile că eu nu mai știam nici cele mai banale cuvinte.

Sora mea, când a ajuns la ultima etapă a angajării, interviul cu directorul ăl mare, a avut parte de o surpriză. Au vorbit despre actori, filme, relația cu părinții și sora, despre idealuri și dorințe, despre vacanțe  și specialități culinare. No, cred că așa ar trebui să fie toate interviurile. Cred că așa afli mai multe despre candidat, cum este el de fapt, cum gândește, ce preocupări are. Unde vreau să fiu peste 5 ani, de ce am plecat de la fostul job, puncte slabe și puncte forte și restul mi se par răsuflate și irelevante, mai ales răspunsurile.

 Voi ce experiențe ați avut la interviuri și cum v-ar plăcea să decurgă acestea?

Sursa foto:Aici